The Awakening - sinopsis

    This site uses cookies. By continuing to browse this site, you are agreeing to our Cookie Policy.

    • The Awakening - sinopsis

      Ce-ar fi dacă am rescrie povestea Tărâmului de Mijloc? (al doilea EV)

      A descoperit Sauron că dintre toate neamurile Pământului, pe oameni îi putea stăpâni cel mai ușor; însă el căuta cu tot dinadinsul să-i ademenească pe elfi de partea sa, știind că Întâii Înnăscuți aveau putere mai mare; umbla și se amesteca printre ei și toți îl socoteau frumos și înțelept. Dară cum cei mai mulţi dintre aceia care dădeau ascultare vorbelor salemeşteşugite şi-i urmau poveţele se trăgeau din ăste neamuri rătăcitoare, tot mai des i se întorcea gândul către limanurile de la soare Apune unde încă mai vieţuiau elfi noldorini sub cârmuirea lui Gil-galad, batăr că numele ce şi-l luase făcuse înconjorul pustietăţilor. Annatar, Seniorul Darurilor îşi spunea el pe atunci şi în ochii tuturor celor ce-l întâlneau părea învăţat şi drept. Multe ştia el despre lumea înconjurătoare şi toate câte erau în ea şi bucuros împărtăşea din învăţămintele sale edainilor şi eldarilor deopotrivă, deplângându-le soarta şi vorbindu-le mai cu seamă de tămăduirea ţinuturilor pustiite de mânia Valarilor. Însă puţină vreme pribegi el prin meleagurile sălbatice ale Ardei în anii socotiţi de Întâii Născuţi ai lui Ilúvatar, căci chiar de i se dusese vestea în cele patru zări ale Pământului de Mijloc, ştia el că gândul nu şi-l putea împlini aşa cu una cu două. Tot iscodind încolo şi încoace, la neamurile cu care legase prieteşug, dibui că planurile sale ajunseseră la urechile Mai-Marilor din Ţinutul Cântecului şi că nu le fuseseră pe plac. Ba mai mult, cei care poposeau la curţile lor şi povesteau despre lucrările sale erau îndemnaţi să nu se lase încântaţi de vorbe mieroase şi să fie cu mare băgare de seamă. Aflând el acestea, înţelese că Puterea Elfilor Ştiutori era încă mare şi că numai prin aceia era rost să-şi înrăurească voinţa asupra Seminţiei Frumoase. A stat aşadar şi-a chibzuit cum să facă, cum să dreagă, ca să-i câştige de parte-i pe seniorii de obârşie nobilă a elfilor şi iată că gândul cel viclean nu întârzie să-i vină în minte. Nu sunt eu oare stăpânul umbrelor şi nălucilor? îşi spuse el. Povara răpunerii rubedeniilor trebuie că adastă asupră-le şi nu le sunt lor oare nopţile bântuite de chipurile celor de-un neam cu ei pe care i-au trimis înainte de vreme în sânul lui Mandos? Rău îi păru să renunţe la chipul cu care se fălea şi care-i adusese faima, dar faima nu-l purtase mai aproape de împlinirea dorinţei sale arzătoare, aşa că îşi lepădă forma iară spiritul său purcese neîntârziat către Lindon, la adăpostul umbrelor nopţii.
      Cât timp să fi trecut la mijloc nimeni nu ştie, însă într-o seară răcoroasă, pe când stelele văratice abia începuseră să se îngrămădească pe cer, un drumeţ cobora agale o cărăruie şerpuită, ce tăind una din multele coaste împădurite dimprejur, ducea până aproape de albia râului Lhûn. Nici o suflare din Ardă n-ar fi ghicit că ăst drumeţ, înveşmântat în portul Elfilor Verzi din Ossiriand, cu păr negru ca pana corbului şi ochi cenuşii şi binevoitori, care purta la subraţ o lăută, nu era altul decât Sauron. Sub această nouă înfăţişare pe care şi-o născocise cu dibăcie îşi continuă el călătoria de-a lungul estuarului cenuşiu, întrând în vorbă ori de câte ori i se ivea prilejul cu alţi drumeţi. Şedea la focurile lor şi le încânta auzul cu măiestria lui, şi dezlegându-le astfel limbile afla veşti din cuprinsul ţinutului. Însă nu se mulţumise el numai cu atât, ci chemase la sine dintre lighioanele ce mişunau prin acele păduri şi le poruncise să stea cu ochii pe tot ce miscă. Aşa se făcu că atunci când într-un târziu ajunse aproape deMithlond, avea cunoştintă de mai toate câte se întamplau între zidurile ce-l străjuiau. Însă iată că paznicii porţii celei mari nu ţinură seama de îndeletnicirea lui şi nu-i îngăduiră trecerea şi nici nu voiră sa-i primească solia pentru mai marii lor. Tare s-a mai mâniat el atunci în sinea lui, căci mare nădejde îşi pusese în planul său dar nu-şi dădu adevărata aramă pe faţă.
      Era în ceasul de dinaintea zorilor când s-a înturnat de la porţile oraşului, şi a urcat clinele blânde ale unui deal împădurit şi ieşind de sub coroanele dese ale copacilor a dat de-o costişă abruptă, şi s-a oprit tocmai sus pe culme. De-acolo putu să vadă cum râul se revărsa în marea ce mugea furioasă dedesubt şi sclipirile argintii ale apelor golfului învălite de pătura de ceaţă ce plutea deasupră-le. Rămase acolo, tăcut şi încordat, cu ochii pierduţi în azuriul ceriului ştirbit de nori străvezii în vreme ce spre răsărit soarele se ridica la orizont şi lumea se colora odată cu zorile ce traversau creştetul pădurii. Într-un ungher al minţii sale o amintire licări. Gândurile îi zburară la anii glorioşi de odinioară, la zilele fericite ale Valinorului, şi pentru o clipă, doar pentru o clipă se îndoi de calea ce-o alesese. Şi cum stătea el acolo, o sumedenie de închipuiri i se perindară dinaintea ochilor de parcă ar fi fost aievea. Întâi văzu Marea cea Mare dar oricât de mult se strădui privirea lui nu putu nici măcar întrezări Pământurile Nepieritoare. Apoi totul din jurul său dispăru şi viziunea îl înghiţi.Văzu plaiuri înierbate, povârnişuri şi steiuri semeţe, păduri de brazi, ţărmurilungide nisip străjuind întinderea Mării, râuri vijelioase şi drumuri şerpuitoare, iar la urmă i se înfăţişă Oraşul Regilor în toată splendoarea lui. Se văzu şezând într-un jilţ, pe culmea unei coline, înveşmântat în purpură. O mască de aur îi ascundea chipul şi brăţări de aur îi zuruiau la încheieturile mâinilor. O mare de oameni era ploconită la picioarele lui proslăvindu-l şi când se ridică din jilţ, oamenii dispărură şi-n juru-i se ridică un zid rotund care-l înconjură cu totul şi se tot înălţă, până atinse culmile cerului. O cupolă uriaşă încoronă zidul iar prin gaura din mijlocul ei se coborî cu mare repeziciune o Întunecime care-l înghiţi. Un sentiment ivit de nicăieri îşi făcu loc înlăuntrul său. Îl recunoscu că fiind teamă şi se pomeni icnind dureros. Se ruşină de ăst gând şi frica de Poarta Nopţii şi de Nimicnicia de dincolo de ea îl părăsi. Clipi şi se desprinse de viziune. Trase adânc în piept aerul încărcat de mirosul sărat şi-şi descleştă pumnii. Picături roşii i se prelinseră printre degete şi căzură pe smocurile de iarbă. Îşi privi palmele zdrelite de unghiile-i care săpaseră adânc în ele. Pe buze i se înfiripă un zâmbet vag. De ce să-i slujesc altuia când Rege al Regilor şi Stăpân al Lumii pot fi eu însumi? Veni-va şi vremea mea.
      Zicându-şi acestea în sinea lui, şi-a lepădat veşmântul şi a luat înfăţişarea unui vultur. Îşi întinse vulturul aripile şi se ridică în zbor deasupra mării, şi se roti peste întinderea de apă, şi din înaltul ceriului îşi întoarse ochii ageri către ţărm şi cuprinse cu privirea limanul înţesat de corăbii. Albe le erau pânzele şi falnice fluturau în vânt flamurile înălţate în vârful catargelor.Coborî vulturul din văzduh şi trecând peste zidurile dalbe, mare îi fu mirarea văzând lucrările făurite de elfi. Duraseră elfii clădiri maiestuoase şi turnuri de strajă puternice, alei daurite, grădini pline de copaci şi arbuşti înmiresmaţi şi alte câte şi mai câte, şi peste toate răsunau cântece de voioşie. A dat rotocoale vulturul deasupra oraşului şi a luat aminte la toate câte le-a văzut iară după aceea s-a îndreptat înspre limanuri. A zburat pe deasupra cheiurilor şi s-a aşezat drept pe catargul unei corăbii care tocmai îşi înălţa pânzele. Şi în vreme ce marinarilor de pe punte ăst lucru li se păru un semn al milostiveniei lui Ossë, vulturul, cu privirile-i aţintite în lungul golfului, îşi umflă pieptul şi-şi strigă mânia împotriva Stăpânilor Apusului.
      O vreme păruse că Seniorul Darurilor se făcuse nevăzut din Tărâmul de Mijloc şi mulţi se întrebau ce s-o fi ales de binefăcătorul lor. Pe meleagurile răsăritene umbla vorba că s-ar fi dus să se înţeleagă cu Elfii Nobili întru bunăstarea popoarelor din Ardă iară că ceia, pizmuindu-l pentru marea trecerea de-o avea în rândul semenilor lor şi voind ca să rămână seminţia lor cea mai de soi,îi făcuseră de petrecanie. Însă fără temei le era tuturor astă îngrijorare, căci în fapt, mintea uneltitoare a lui Sauron născocise un nou vicleşug. Îşi alcătuise el la iuţeală o altă înfăţişare şi iată, nestingherit vieţuia dimpreună cu elfii de la limanuri. Departe îl ducea gândul lui căci întrezărise că puterea edainilor din Andor care poposeau pe Meleagurile de Dincoace era mare şi că ar putea trage foloase dintr-însa. Multe veri ucenici el în atelierele făuritorilor de corăbii şi cei mai învăţaţi dintre meşteri erau mulţămiţi şi mândri de lucrurile ce ieşeau din mâinile lui, iară el se arăta curtenitor şi umil dinaintea lor. Îi ura Sauron pe Întâii Născuţi şi pe Născuţii După cu ura aceea pe care Melkor adânc o insuflase în inima lui, însă ceva din spiritul său luminos de odinioară tot mai rămăsese într-însul, astfel că-i plăcea îndeletnicirea de şi-o alesese şi se bucura de lucrurile desăvârşite prin strădaniile lui. Deprinse el astfel meşteşugul de a făuri corăbii, şi atâtde mare fu încrederea ce i-o arătau meşterii la care ucenicea că ajunse să se priceapă a conduce o corabie. Numai că ei nu-l strigau pe numele ce şi-l luase, ci îi ziceau Ólben, Visătorul, pentru că tot timpul la ţărmul mării şi-l petrecea. Când nu trudea din greu în îndeletnicirea sa ieşea în largul golfului cu vreo corabie de pescari şi-şi petrecea nopţile urmărind stelele iar zilele străbătând marea de la un liman la altul. Timpul trecea şi fără voia lui Sauron începu să prindă drag de meleagurile elfilor şi vorbele-i nu-i mai erau întotdeauna prefăcute. Şi deseori, se pomenea râzând în sinea lui: „Iată cum servitorullui Aulë îşi împlineşte menirea!”

      PS: Lectură placută!



    • Dar apoi iar i se înăsprea chipul şi i se întuneca inima şi numai îndărătul ochilor săi se putea ghici o urmă vagă de amărăciune.
      De era vară, de era iarnă bătea el cheiurile în aşteptarea marilor corăbii númenóreene ce ancorau în port. Le ieşea în întâmpinare marinarilor şi se arăta dornic să audă veşţi din Elenna-nórë şi să afle cum trăiau ei acolo. Iscodind astfel oamenii din echipaje, auzi de prieteşugul númenóreenilor cu eldarii din Tol Eressëa, de cuferele pline de aur şi nestemate aduse din Avallónë ce umpleau visteriile regilor lor, de vlăstarele de oiolairë şi lairelossë ce le împodobeau grădinile şi de multele soiuri de copaci înmiresmaţi aduşi tocmai din Aman ce le înfrumuseţau limanurile. Mult stătu şi cumpăni el asupra celor ce le aflase şi înţelese că mare trebuie să fi fost iubirea Valarilor pentru númenóreeni de îngăduiseră ca frumuseţile din Aman să fie purtate peste mare întru prosperitatea meleagului lor. Dar în acelaşi timp ura împotriva Valarilor şi edainilor îi întină şi mai tare sufletul, căci gândea el: Oare darurile Valarilor nu sunt vrednice de Ardă, cea pe care ei însuşi prin gândul lor au creat-o? Aşa se făcu că după multă chibzuială se hotărî să vadă cu ochii lui minunăţiile din Ţara Darului şi să-şi ţeasă mrejele în jurul edainilor, urmărind să atragă asupra lor mânia Valarilor. Însă de astă dată nu voi să-şi lepede forma căci ceva îi spunea că asta ar aduce asupra lui o mare nenorocire. Aşteptă aşadar ceasul prielnic iar acesta nu întârzie să se ivească. Cum gerul aproape se destrămase, Azrupharaz, Aurul Mării, ultima dintre corăbiile edainilor rămasă la iernat în portul din Mithlond, se pregătea să-şi ridice ancora.
      Doar trei zile mai erau până la Mettarë când corabia îşi ridică pânzele şi se desprinse de ţărmul Pământului de Mijloc, pornind în lunga sa călătorie către Elenna-nórë, iar la prova, străpungând cu privire-izările ce i se deschideau, şedea Sauron.
      Dară tot ce făcea el nu-i era ascuns lui Manwë, căci din jilţul său, de sus din vârful lui Taniquetil vedea tot ce se întâmpla în Pământul de Mijloc. A stat Manwë şi a privit cu luare aminte la faptele lui Sauron şi cântărindu-le îndelung a încercat să-i ghicească gândul. Şi a văzut el toate cele câte s-ar întâmpla şi că spiritul lui Sauron nu era cu totul întinat de voinţa lui Melkor. Iar la urmă astfel a cugetat în sinea lui: După cum a orânduit Ilúvatar, noi suntem viaţa Ardei iar ea a noastră. Oare nu înseamnă ceasta că şi spiritele de-au trudit alături de noi la clădirea ei fac parte din ea până la sfârşitul timpului?
      Apoi l-a chemat la sine pe Eönwë şi i-a zis:'Te du cu solie în Meleagurile de Dincolo la cel care-a fost odată Mairon şi spune-i că a venit vremea să i se hotărască soarta.'
      Şovăi Eönwë în a-i împlini porunca, căci Sauron se ascunsese şi-n trecut de judecata Valarilor, şi n-avea de unde ştii că Manwë se milostivise de el şi voia să-şi arate îndurarea, împiedicându-l în ăst fel să-şi pecetluiască ursita. De aceea îndrăzni a întreba ce are să facă dacă Sauron nu va voi a veni de bună voi.Vedea el Manwë că pristavul său se codeşte a-i împlini porunca şi greu îi era să-i răspundă la cea întrebare căci îşi spunea în sinea lui: Iată, pe Melkor l-am aruncat în Nimicnicie, însă voinţa lui tot mai adastă în Ardă. Iarăşi a stat şi a chibzuit şi mai apoi a cuvântat: 'Spune-i atunci că Mai-Marele lui îl aşteaptă la judecată iară de nu va voi să se înfăţişeze are să i-l aducă în lanţuri trimisul lui. Şi de cumva acesta nu se va dovedi în stare de a împlini porunca să se ştie că are puterea şi dezlegarea Stăpânitorului său în a-l trimite dincolo de cercurile lumii.'
      Înţelese Eönwë dedesubtul cuvintelor lui Manwë şi se întristă, însă n-avu ce face şi porni la drum. În ăst timp, Azrupharaz, avusese parte numai de vreme însorită și vânturi line şi mare veselie era la bordul ei. Dar în a şaptea zi de când părăsise ţărmul Ardei, nori negri învăluiră soarele şi un vânt puternic se pornise să sufle dinspre miazănoapte, primejduindu-i călătoria. Viteji s-au dovedit a fi marinarii şi cu bine au ieşit din multele încercări, însă chiar de era domolită, furtuna nu s-a oprit. A luat Sauron seama la strădaniile edainilor şi chiar de ură nutrea împotrivă-le, le-a preţuit curajul iar în a treia noapte vijelioasă, pe când făcea de strajă, şi–a călcat pe inimă şi i-a vorbit Doamnei Mărilor, rugând-o să-nfrâneze dezlănţuirile lui Ossë. Nu i s-a arătat Uinen şi marea s-a învolburat şi mai furioasă, însă spre dimineaţă bolta negricioasă s-a limpezit către răsăritşi steaua lui Eärendil se putea vedea acum sclipind la locul ei. Şi cum şedea el pe un colac de odgoane auzi chemarea trâmbiţei lui Eönwë şi ridicându-şi privirea trebui să-şi pună mâna streaşină la ochi ca să-l poată vedea. Într-atât de frumoasă şi înspăimântătoare era înfăţişarea lui Eönwë încât mulţi dintre acei marinari încercaţi, obicinuiţi cu furtuni cumplite, se aruncară fără zăbavă în braţele lui Uinen, în vreme ce alţii îşi cătară adăpost sub punte. Dară nici Sauron nu se lăsă mai prejos. Îşi luă el alcătuirea de-o avea de la începuturile timpului şi astfel i se arătă lui Eönwë. Albe îi erau veşmintele, ca argintul îi erau pletele ce i se revărsau pe umeri iară ochii îi erau lacuri de aur topit.
      Coborî Eönwë din înalturi pe puntea corabiei, şi măsurându-l din cap până –n picioare pe Sauron, îi spuse: 'Iată-ne din nou faţă în faţă. Solie îţi aduc de la Mai-Marele tău. Venit-a timpul să dai socoteală pentru faptele tale. Degrabă înturnează-te în Aman şi primeşte-ţi judecata şi osânda altfel mânia Valarilor se va pogorî asupra ta.' S-a uitat Sauron lung la el, însă trufia nu-l părăsise, aşa că îi zise: 'De Valarii vor să ştie dacă mă căiesc, să afle din gura mea că m-am căit. Dără judecata şi osânda lor n-o primesc. Ci doar acela ce în mine a aprins Flacăra Nepieritoare mă poate judeca şi osândi.'
      S-a minunat Eonwë la auzul ăstor vorbe îndrăzneţe, şi cercetându-i chipul văzu nu era nici o urmă de înşelăciune în ochii lui. 'Dară tu nu voia lui Ilúvatar ai cătat s-o împlineşti ci pe a Răsculatului! tună vocea lui în cele din urmă. Ci eu îţi spun acum: Nu căuta săte pui de-a curmezişul! Vino deodată cu mine pe Tărâmurile Nepieritoare, căci în alt chip nu vei mai putea umbla liber pe nici un Tărâm. În lanţuri vei fi târât în Cercul Destinului şi în Nimicnicie îţi va fi dat să păşeşti!'A stat Sauron şi s-a gândit preţ de câteva clipe şi-apoi i-a răspuns: 'Alte lanţuri decât cele ale Ardei cu care sunt legat nu cunosc şi opreliştilor ei mă supun. Şi-apoi cine are să poarte în lanţurile de-mi pomeneşti? Tu?' Pline de mândrie şi dispreţ îi fuseseră cuvintele şi auzindu-le, pe Eonwë l-a cuprins o furie amară. Şi-a scos el sabia şi s-a năpustit fulgerător asupra lui Sauron şi s-au încleştat într-o luptă aprigă. Mare era puterea lui Sauron, însă sub oblăduirea lui Manwë mai puternic era Eonwë. Pe viaţă şi pe moarte s-au luptat şi cât s-au luptat ei cerul n-a văzut lumina soarelui, până când într-un sfârşit, Eonwë şi-a înfipt sabia Laegrist, în pieptul lui Sauron. Şi atât de năprasnică şi fulgerătoare îi fusese lovitura încât Sauron rămase năucit. Facă-se voia lui Iluvatar şi a lui Melkor deopotrivă atunci, gândi, iară gândurile cele de pe urmă i se mistuiră în focul tainic din care se apăruseră.

      Cam asta a fost. Poate peste vreo cativa ani va exista si un fiction ca la carte!
      Pentru cunoscatori: daca aveti sugestii, sa stiti ca sunt binevenite :P